marți, 28 februarie 2012

Crâmpei de primăvară în Șaua Țuțuiatu

      Cum călătorului îi șade bine cu drumul și vrăbiiilor să facă gâlceavă tot așa îmi veni și mie dorul de ducă în împărăția Dobrogei unde să gust și să adulmec vigoarea primăverii ce puse stăpânire pe plaiurile dragi mie. Așa că nu-mi rămâne decât să dau sfoară în țară și să strâng doritori de o tură fulger în minunata Șauă a Țuțuiatului.
     Zis și făcut!! Ne strângem la sfat, stabilim data (21 aprilie 2011), tocmim minibus-ul și ne pregătim rucsacii! 
       Veni și dimineața mult așteptată și ne ocupăm locurile în minibus, dornici de a ne purta pașii pe potecile din Valea Morsu.



     Stabilim să traversăm Dunărea pe la Brăila spre Smîrdan



să urmăm apoi drumul paralel cu brațul vechi al Dunării, Brațul Măcin (sau Dunărea Veche) , străbătând apoi frumosul oraș Măcin





     Mai apoi, mergând paralel cu cea mai arătoasă și semeață parte a Munților Dobrogei, cunoscută mai ales sub denumirea de Culmea Pricopanului, până în localitatea Greci care stă de strajă păzind cel mai înalt și mai vechi vârf al Munților Dobrogei:  Vf. Țuțuiatu (467m), vârf trecut în cărțile de geografie cu denumirea de Vf. Greci.
    - Domnu'!  Domnu'!!  
   - Mai avem până ajungem??  Unde-s munții ăia de ne povesteați dumneavoastră? ... Că ăștia sunt cam mici, pășim peste ei cât ai clipi! 
   - Cum, pe aceia îi vom străbate astăzi? 
  -  Domnu', cred că glumiți!  Păi noi ne pierdem vremea cu pietroaiele astea scăpate din căruța Sfântului Andrei?
...
    Aș fi putut să le spun câte în lună și-n stele, să le turui despre cum că sunt unii (rămășițele unora) dintre cei mai vechi și falnici munți din partea asta a Europei, despre oamenii locului care li se adresează cu respect, numindu-i cu teamă munți și care și-au durat gospodăriile și obiceiurile întocmai ca și orice muntean de orișiunde, să le povestesc de suspinul pârâului pierdut din Valea Morsu, despre draperia de stele și crăiasa lor nefericită, de țipătul bufniței ori al șacalului, despre lupoaica fantomatică dar, am preferat să zâmbesc, gândindu-mă că și eu, la rândul meu am fost superficial prima dată când am dat piept cu ei. Nu m-a lăsat sufletul să le fur clipa de fericire ce urma să se revarse asupra lor atunci când colbul potecilor neumblate se va fi adunat pe carâmbul bocancilor.

    Ne potrivim rucsacii după ce i-am mai dijmuit de cele netrebuincioase, reglăm aparatele foto și ochelarii de soare pe nas, pălăriile mai pe-o ureche, unii, mai cu piele de domnișori crescuți în seră chiar insistă și cu ceva creme cu anti-UV, ba mai ronțăim ceva si gata!  La druuuum!


... pe-un picior de plai dobrogean ... 



... pe-o piatră mai țepoasă ... 








 ... mai o ședință foto:




   Și urcăm încet pe drumul de carieră de la poalele Vf. Cavalu (430m) lăsându-l apoi în stânga noastră, admirând minunățiile naturii ... 


 ... până când, mergând spre poalele locului „Iese sufletul” copii încep a mă întreba:
- Domnu'!  Pe aici sunt cascade?  Io, nonșalant:
- Nu!!  
- Sunteți sigur??  
- Da!  Cascadele sunt la vreo 5-6 km de aci, în Cheile Chediu   ... dar nu apuc să mai continui că auzul îmi fu gâdilat de susurul drag drumețului însetat .. 
- Aapăăă!!  Doamne, mare ți-i minunea!  De ani de zile bat „Măcinul” în lung și-n lat dar atâta apă n-am văzut ... musteau culmile de apă! Pentru o clipă m-am simțit în raiul Apusenilor, apa pur și simplu izvora de pretutindeni. E drept, cu o săptămână înainte plouase din belșug. Nu m-am putut abține să nu filmez puțin, să-i arăt și soției mele de acasă, însărcinată, minunea din munțișorii noștri:





   Pornirăm mai departe, drumul continuând pe sub poalele Țuțuiatului și mergând pe curbă de nivel pe sub coasta Vf. Ghinalțu (447m) .. 



    Într-una din pauzele lungi și dese, profit de modelul ce merse cu noi și mai trag vreo două cadre cu prințul Fujică, devotatul aparat foto care a devenit după ani și ani prelungirea mâinii mele drepte și uneori și a ochiului de aceeași parte:





... mai apoi admirăm vestitul cal al lui Făt Frumos, 



ce pesemne mâncase de cu seară fărașul de jăratec, ce necheza voios deasupra noastră și de sub Vf. Ghinalțu, dându-ne binețe, voios nevoie mare. 
    Trecem și pe lângă locul de campare ce ne oferă o priveliște rară asupra localității Greci, și chiar identific vatra de foc unde cu un an înainte făceam frigărui și stăteam la taclale cu prietenii mei (și ai Cristinei, soția mea) Diana și Augustin din București, drept dovadă fiind următoarea fotografie ... 


... admirăm panorama asupra satului și mai departe până în zări, spre Dunărea cea veche ...






.. după care lăsăm în urmă Șaua Țuțuiatu,



 urmând ca mai apoi, după un cot al drumului să revenim iarăși cu fața spre ea, să mai cotim încă o dată spre dreapta și să ieșim direct în șa, între culmile Țuțuiatului și ale Ghinalțului, locul unde vom servi încă o dată (a câta oară??) un nou sandwich, ceva fructe și dulciuri și multă, multă apă. Pârlea bine zurlubaticul de soare:


    (efect obținut cu ajutorul filtrului de polarizare)  ..



   După ce ne refacem rezervele de energie secătuite din pricina mersului și a soarelui din ce în ce mai puternic, ridicăm tabăra și declanșăm atacul final:  Vf. Țuțuiatu (467m), mai târâș, mai grăpiș, mai pe potecă, mai pe lângă gard ... 





 ... ajungem sus pe acoperișul Dobrogei:




... unde mai facem o ședință foto ... 

 




 ... timp în care baciul din zonă ne privește îndelung, căutând a pricepe ce-i cu noi p'acolo când lumea e în vale, la munca câmpului ... 



     Ne luăm rămas bun de la împărăția cerurilor și purcedem la vale,



spre Fântâna Italienilor, loc de campare și de desfătare cu apă vie și rece ... 


 ... unde fiecare mai punem pântecele la cale cu ce mai găsim prin rucsaci ... 




... iar alții mai fură câte o clipă de fericire, dăruind-o  posterității ...









... ori aducând ofrandă Atoatevăzătorului ... 



    Într-un sfârșit, și cu strângere de inimă ne apropiem sufletele într-o fotografie de grup care să ne amintească peste ani de faptul că am reușit să avem împreună o zi superbă, zi în care pulsul Dobrogei a început să bată firav și în inimile neatinse ale celor ce nu i-au străbătut cărările până atunci .. 


    La întoarcere hotărâm ca în Măcin să cotim la dreapta spre Jijila și apoi prin Garvăn, să ajungem în comuna I.C. Brătianu unde vom lua  bacul să trecem Dunărea spre Galați.

  Nu putem să nu vizităm Cetatea Dinogeția cu ale ei terme ... 


 .. și cu ruinele ivindu-se din ierburile pline de viață  precum acest turn de apărare .. 



 ... sau mai noile ziduri restaurate prin grija arheologilor și a studenților Facultății de Istorie .. 





    Bifăm și ultimul popas, Cetatea Dinogeția, ne urcăm în minibus, oboseala spunându-și cuvântul și ne urnim încet-încet spre trecerea bac ... 




.. luăm nava și ne lăsăm legănați de unduirile bătrânului fluviu, gândurile zburdându-ne încă alături de șerparii  înalturilor dobrogene .. 


   În zare se vede urbea însângerată și plină de smog ...
 

  și soarele care se duce alene la culcare  ... 



   Rămân în urmă gândurile de bine, retina  profund impresionată de minunățiile Dobrogei, inima suspinând și dorul crescând de a reveni cât de curând pe plaiurile dobrogene ...

                  Pe curând!

2 comentarii:

  1. Neculai Nicoleta-Lacramioaramie. feb. 29, 08:26:00 p.m. 2012

    Foarte frumos!O povestire de nota 10!Felicitare domnul Dorin Balanescu!

    RăspundețiȘtergere
  2. Îți mulțumesc mult pentru atenția acordată, Nico! Data viitoare, aștept și rândurile voastre alături de ale mele.

    RăspundețiȘtergere